Născut pentru a cunoaște!

 

Vă invit astăzi la o provocare:  să gândiți zece minute în stil matematic, chiar dacă nu o să vin cu o lecție de geometrie sau de trigonometrie.  Conform principiului „reciproca este adevărată”, vreau să luăm un text biblic și să-l întoarcem, să-l interpretăm pe dos și nu așa cum este el în original. Și apoi să tragem concluziile de rigoare!

Textul supus testului este acesta: Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră...”. Concluzia firească citind acest verset este aceea că suntem asemănători cu Tatăl nostru. Cât de mult, cât de bine, în ce procent – este de discutat, dar ca principiu este clar: suntem, conform Bibliei, asemănători cu Creatorul. Iar cum logica cere ca și reciproca să fie adevărată, înseamnă că și Dumnezeu seamănă... cumva, pe undeva, cu omul!

Trecem mai departe și emitem o ipoteză: Omul, ființa umană terestră, se cunoaște, se dezvoltă, chiar simte că trăiește în două feluri:

- Odată prin viața proprie. Are o familie, construiește o casă, se dedică unei cariere într-un anumit domeniu și astfel experimentează viața.

- În cel de-al doilea stadiu, același om „trăiește” prin copiii lui. Poate că el nu a reușit să fie doctor, dar are sentimentul că nu a eșuat, dacă fiica lui a studiat Medicina. A avut o Dacie toată viața, dar când este plimbat în BMW-ul fiului său, simte că este și el coautor la succesul băiatului. Nu a urcat pe scara socială, ci a fost portar toată viața; dar când copilul lui a intrat la facultate se bucură poate mai mult decât dacă ar fi pășit el însuși în amfiteatru. Iar când i se naște un nepoțel, simte că retrăiește bucuria de a avea un urmaș care să-i poarte numele.

M-am întrebat: oare Dumnezeu, atunci când ne-a creat, nu cumva a făcut-o și pentru ca El, prin noi, să simtă ce înseamnă experiența vieții umane, ca părinte al fiecăruia dintre noi?

Răspunsul care simt eu că este adevărat este „DA”, iar de aici în minte mi-a explodat o altă dilemă, pe care vreau să o comentăm mai departe: dacă Dumnezeu se „îmbogățește” prin experiențele noastre de viață, ce dorește El de la noi, cunoaștere și dezvoltare sau ignoranță și docilitate? După regula enunțată mai sus, așa cum un părinte se bucură cu atât mai mult cu cât copilul său evoluează mai mult, la fel cred că și Dumnezeu dorește, așa cum chiar a spus-o, să fim „cap și nu coadă”.

În același timp însă, biserica pedalează pe altă idee: să te rogi Domnului, să faci voia Domnului, să asculți de Domnul, să citești numai „Cuvântul Domnului”  (și scrierile profeților...), într-un cuvânt să te plafonezi. Iar dacă îndrăznești mai mult, ești declarat ca fiind „periculos” și pus pe o listă neagră.

Cine are dreptate?

Cu toată convingerea declar că da, matematica este bună, iar reciproca este adevărată și în cazul de față. Și am curajul să vă spun că cu cât vă străduiți să deveniți mai educați și mai citiți, cu cât vă dezvoltați mai mult și în cât mai multe direcții, cu cât creșteți mai mult în ceea ce privește creativitatea și intelectul, cu atât mai mult împliniți voia lui Dumnezeu!

Iar dacă vă autolimitați în cunoaștere, dacă credeți că este bine să rămâneți ignoranți, dacă vă temeți să cunoașteți lumea, să citiți, să vă instruiți și să creșteți, ei bine, vă asigur că astfel Îl jigniți pe Cel care a pus în voi atâtea daruri minunate. Și în plus, îi luați dreptul de a crește împreună cu voi și de a se bucura de realizările voastre!

Și vine întrebarea firească: De ce, într-o biserică condusă de către oameni educați (cu licențe, masterate și doctorate), se promovează cu sârg mediocritatea, rutina și delăsarea intelectuală? Și de ce se preferă ignoranții, iar oamenii capabili sunt trași pe linie moartă, sunt marginalizați și ignorați?

M-a pasionat sociologia și cunoștințele pe care le-am primit în acest domeniu m-au ajutat să dezleg misterul: biserica a devenit stat în stat, sau mai bine zis, un intermediar inutil între om și Dumnezeu. Iar acum biserica luptă pentru existență, iar acest deziderat nu se poate obține dacă numărul celor inteligenți crește peste o anumită limită!

Vă puteți imagina o biserică (cu 100 de membri) în care să ai 7-8 medici, 5 profesori, 10 ingineri, 6 economiști, 4 oameni de știință, 15 antreprenori și încă alți vreo 20 cu studii universitare, iar la amvon să fie acceptat un diletant care vorbește mult dar care nu spune nimic?

Credeți că astfel de oameni ar accepta să se prefacă interesați de un studiu biblic care nu aduce nimic nou? Ar fi oare de acord acești oameni să dea bani fără să urmărească ce fel de roade aduc donațiile lor? Ar alege să tacă atunci când se fac abuzuri?

Eu cred că nu; de aceea biserica îi evită, dar și ei ocolesc biserica, pentru că este cu mult rămasă în urmă. Iar dacă au avut (ne)șansa de a se naște și de a crește în biserică, odată ce au atins un anume grad de cultură și educație se vor simți curând inutili: sunt educați, dar tocmai faptul că „au deschis ochii” îi face periculoși, deci nedoriți.

Sunteți puși astăzi în fața unei alegeri. Puteți decide că e bine să slujiți biserica, iar asta înseamnă că trebuie să tăceți, să vă plafonați, să vă faceți că nu vedeți mizeria de sub covor, să fiți docili și fără coloană vertebrală, iar ca bonus să primiți câteva firimituri: o slujbă în comitet sau un salariu mulțumitor.

Sau puteți să alegeți calea mai grea, aceea a dezvoltării personale neîntrerupte, să credeți în capacitățile voastre și să munciți pentru a le dezvolta, să citiți și să cunoașteți cât mai mult, să creșteți intelectual și moral. Și chiar dacă astfel veți avea conflicte cu biserica, în felul acesta să Îl cinstiți pe cel care a pus în voi inteligență și creativitate pentru a fi folosite.

Sunteți născuți pentru a cunoaște. Experimentați deci, viața, bucurați-vă de ea. Și împreună cu voi se va bucura și Cel care ne-a creat. Și voi, dar și Dumnezeu meritați acest lucru!