Asistații religios

 
Gândul de a scrie acest articol mi-a venit în urma unei vizite banale la primărie, efectuată cu scopul de a-mi plăti impozitele. Undeva, chiar pe ușa de la intrare trona un anunț prin care persoanele asistate social erau invitate să-și ridice „ajutoarele”: conserve de carne, pungi cu zahăr și făină, mălai și ulei.
De aici mi-a venit ideea: în România oamenii s-au învățat să primească mură-n gură, fără să mai trebuie să muncească sau să gândească!
Așa o fi... dar ce are de a face primăria cu biserica?
Are... și încă multe; dacă o să reușesc să vă conving sau nu, vom vedea mai târziu!
 
Cine sunt asistații social? Sunt tentat să dau următoarea definiție:  este vorba de cei care nu-și pot purta singuri de grijă, care suferă de anumite boli, care au anumite handicapuri, orfanii și bătrânii fără pensie sau urmași.
Dar privind mai atent prin al meu sat am descoperit cine sunt de fapt cei mai mulți dintre abonații la ajutoarele guvernamentale: cei care nu vor să muncească, să se implice în societate, să lupte pentru o viață decentă. Nu contează vârsta, ci mai degrabă atitudinea lor față de ziua de mâine, stilul de gândire, concepția despre viață.
Sunt persoane care se mulțumesc cu puțin, care preferă ca alții să gândească pentru ei și de cele mai multe ori sunt prieteni buni cu lenea și dependenți de tot felul de vicii.
 
Am  curajul de a trage câteva paralele între acest segment reprezentativ de populație și unul la fel de numeros din bisericile noastre: asistații religios. Vă asigur că nu ați mai auzit până acum acest termen, nici în discuții personale și nici în actele oficiale ale bisericii; dar sunt convins că o să descoperiți uimiți că există cu zecile astfel de „creștini” în bisericile românești (inclusiv în cele adventiste). Și o să-i recunoașteți ușor dacă o să ofer câteva indicii despre ei.
Așadar, cine sunt aceștia și cum pot fi identificați?
Principala lor caracteristică este aceea că sunt dependenți de alții. Nu material, ci la nivel de intelect, ceea ce este cel puțin la fel de grav, după opinia mea. Acești frați și-au blocat (benevol) gândirea (includ aici și rațiunea, spiritul critic și viziunea) și în schimb supraviețuiesc cu citate: din Biblie, din cărțile sfinților, din SP și... poate chiar mai grav, din tradiția nescrisă, dar puternică, a creștinismului mioritic românesc.
În loc să prefere să muncească (intelectual), se complac în situația de a fi asistați religios. Participă conștiincios la unul până la patru „servicii divine” săptămânal (nu ca asistații sociali care nu au nici măcar un „servici” J) dar nu cu mintea, ci cu trupul: cu gâturile întinse spre amvoane, dar cu privirile pierdute în neant, declarând non-verbal că de fapt sunt total absenți sau că nu pricep nimic din ceea ce se petrece în jurul lor.
În al doilea rând, sunt recunoscuți prin modul în care se străduiesc să compenseze lipsa lor de implicare intelectuală, apelând pentru aceasta la simțuri: au o reverație specială față de ritualuri, se îmbracă invariabil cu țoale festive, adoră să se afișeze cu Biblia, Imnurile și Lecțiunea ținute strâns sub braț, se pleacă pe genunchi la rugăciuni, cântă și postesc.
Și în final mai au ceva caracteristic: sunt goi în interior, având doar o spoială de religiozitate pe față, ca o mască sub care își ascund goliciunea minții. Dar sunt așa de bine „machiați” încât pot înșela pe mulți cu măștile lor, până în momentul în care trebuie să aleagă, să decidă sau să aibă inițiative. Atunci se ascund în mulțime, devin oi naive, mânați fiind doar de spiritul de turmă și de cei care se pricep să-i manipuleze într-un fel sau altul.
 
Am trăit și încă trăiesc senzația că România este transformată încet, dar sigur, într-o țară de asistați social, în vârful căreia s-a cocoțat o elită care știe că cea mai bună modalitate de a culege voturi este să oferi mită socială. Și este crud acest lucru!
Am  senzația (și pe zi ce trece devine tot mai intensă), cum că BAZȘ se vrea a fi transformată, încet – dar la fel de sigur, într-o biserică plină de asistați religios numai buni de manipulat de la amvoane, ceva de genul „mulți dar ........”,  vorba lui Lăpușneanu.
Și mai am senzația că nimic nu e întâmplător pe această lume, nici în cazul României și nici în dreptul bisericii: cineva, nu se știe cine, trage sforile necesare în direcțiile arătate mai sus.
 
Închei această reflecție personală împărtășindu-vă încă o nedumerire de-a mea, la care vă invit să dați un răspuns.
Am asociat  ideea de mântuire cu primirea unei moșteniri fabuloase într-o altă țară, una minunată, în care curge lapte și miere. Dar îmi vine în minte întrebarea: ce ar deveni acea țară dacă toți asistații social din România ar emigra acolo?
Variațiuni pe aceeași temă: ar mai fi Noul Pământ un paradis dacă toți asistații religios ar ajunge acolo?