Pareto și adventismul

În lumea organizațiilor, când un cunoscător aude rostit numele lui Pareto, imediat în mintea lui apar două numere: 20 și 80. Enunțată la început ca fiind o teorie timidă, Legea lui Pareto (sau principiul lui Pareto) s-a impus de-a lungul anilor, astfel încât o mulțime de manageri, sociologi și profesori de pe întreg mapamondul au popularizat-o și i-au recunoscut valoarea.
Ce spune, pe scurt, teoria lui Pareto? Că într-o organizație (țară, companie, școală) distribuția valorilor este inegală: 20% dintre oameni dețin 80%, din bogăție, 20% dintre angajați produc 80% din profit, 80% din probleme sunt generate de 20% dintre componenții unei societăți șamd.
Și, adaug eu, 20% din membrii unei biserici sunt mai relevanți decât restul majorității, biserica supunându-se, deși nimeni nu vrea să recunoască, aceluiași principiu de mult verificat în mediul organizațional.
Cine sunt cei care alcătuiesc grosul, adică cele 80 de procente. Așa cum am scris în articolul precedent, vorbim despre asistații social, despre cei care au ca filosofie de viață motto-ul următor: „noi credem, nu gândim” (am scris destul despre ei, nu e cazul să mai insist).
Nimic nou până acum, dar încep deja să se întrezărească surprize. Când spun 20 mă gândesc de fapt la 15+5, adică o sumă a două categorii, înrudite dar totuși foarte diferite. Cei 15 credincioși dintr-o sută pe care îi văd grupați într-o categorie distinctă sunt oportuniștii: oameni cu o inteligență și o ambiție peste medie, cu potențial, dar care din diferite motive nu au reușit prea bine în viață, așa că încearcă să compenseze vânând slujbe și onoruri în biserică. Au personalitate, au talente dar și multe frustrări, ceea ce-i face să fie dificili și imprevizibili. Îndrumați corect pot fi oameni valoroși, dar foarte rar depășesc nivelul de buni executanți, lipsindu-le viziunea și talentul de a fi adevărați lideri.
Mai există în biserică și rămășița speranței. Mi-am permis să o numesc așa, deoarece chiar cred că este ultima barieră în drumul bisericii către neființă. Nu sunt mulți cei care pot face ceva cu adevărat valoros pentru biserică, care să înțeleagă nevoia de schimbare și să aibă și talentul de a urni spre bine lucrurile, dar există. Unii sunt mai timizi, alții mai curajoși, dar cu toții își dau seama că biserica se află pe nisipuri mișcătoare și că are nevoie de un „upgrade”. Sunt nemulțumiți de actuala stare de lucruri, dar deocamdată prea puțini pentru a conta cu adevărat.
 
După această lecție de sociologie, iată una și de politică. Pentru asta vom analiza relația dintre conducerea bisericii și fiecare dintre categoriile enumerate mai sus, precum și raporturile care guvernează aceste legături.
Biserica (forul superior și o parte din cler) și asistații religios. Se poate spune că sunt făcuți unii pentru alții, conform principiului lui Coman: mincinoșii se fac că vorbesc, surzii se fac că ascultă. Conducătorii adventiști adoră această categorie de credincioși: ei aduc grosul banilor, sunt ușor de manipulat, se mulțumesc cu puțin, acceptă mediocritatea și nu pun întrebări. Dacă le este satisfăcută nevoia de ritualuri nu vor altceva în plus, nu la pasă de viitor, nu au nemulțumiri.
Biserica este preocupată să sporească numărul acestora, publicul țintă la evanghelizări fiind ales tocmai din segmentul acesta specific dependenților de religie emoțională și ușor de digerat. Acest masiv grup constituie  masa de manevră pentru lideri, fie că este vorba de cei de sus sau de oportuniștii locali.
Relația dintre conducătorii bisericii și vânătorii de slujbe. Sunt parteneri de multă vreme. Pastorul le livrează funcțiile dorite, în schimb ei oferă informații, supunere, lingușeală și ofrande în muncă sau bani. Colaborează excelent, cu o condiție: nici una din părți să nu exagereze cu pretențiile!
Oamenii luminați vs. șefii religioși. Atâta  vreme cât puținii oameni care înțeleg lucrurile la adevărata lor valoare nu iau public atitudine, sunt tolerați de către conducere, chiar folosiți în comitete și alte slujbe. Nu sunt lăsați să facă fapte mari, dar totuși le este permisă exprimarea, până în punctul în care își manifestă nemulțumirile personale în biserici și iau atitudine.
Atunci se schimbă roata: încep să fie marginalizați, îndepărtați de la amvon și din slujbe, trași pe linie moartă și evitați la noile alegeri. Dacă vehemența cu care protestează crește, sunt amenințați cu măsuri disciplinare, inclusiv cu excluderea din biserică. Iar la nevoie biserica nu se va ezita în a duce la bun sfârșit „exterminarea” lor, pe principiul: mai bine să moară unul singur, decât un întreg popor.
 
Mă opresc aici cu catalogările, nu înainte de a mai adăuga un amănunt. Principiul lui Pareto funcționează și în interiorul Asociației Pastorale, cu mici diferențe:
- 5% pastori capabili, cu charismă și viziune.
- 15% traseiști spre fotoliile de la Conferințe.
- 80% angajați fără notorietate, împărțiți la rândul lor în două alte categorii: ceata pastorilor sinceri și tagma vânătorilor de job-uri călduțe.
Dacă poate sau nu o organizație să crească cu astfel de oameni, vă las pe voi să decideți!
P.S. Nu luați cifrele ca fiind absolute, ideea din spatele lor contează!