De la „opiumul popoarelor” la sevrajul religios

 
            Eram probabil licean atunci când am auzit prima dată că „religia este opiumul popoarelor”. Ca fiu de adventiști, educat în biserică și cu spirit protestant în vine, în nici un caz nu puteam să fiu de acord cu celebrul ideolog comunist, așa că m-am revoltat în mintea mea: religia este bună, comuniștii sunt cei care greșesc, sunt doar niște atei fără speranță și fără viitor!
            Pentru adolescentul care punea semnul egal între religie (cea adventistă, bineînțeles) și cunoașterea de Dumnezeu, citatul de mai sus era un afront, o jignire care trebuia cumva răzbunată. Dar vremurile s-au schimbat, iar Che Guevara din mine nu a mai apucat să se afirme: a venit revoluția și odată cu ea, schimbarea ridicată în slăvi pe toate ecranele: biserica este a lui Dumnezeu, suntem  creștini de 2000 de ani, iar politicienii care odată avuseseră carnete roșii acum umpleau cu cruci bisericile, în căutare de popularitate și voturi.
            Am crezut în acei ani că Marx a fost înfrânt, iar adolescentul furios care nu îi putea înghiți citatele a fost răzbunat: religia se consuma liber în România (inclusiv în bisericile neoprotestante), evanghelizările curgeau în valuri, Cuvântul era adus în biserici chiar și cu sateliții, iar viitorul adventismului părea mai colorat în roz ca niciodată.
 
            Privesc cu nostalgie în urmă; libertate avem destulă, Speranța este la îndemâna oricui, internetul cu ale lui predici video a intrat în aproape toate casele, dar... parcă totuși ceva nu merge așa cum ar trebui în acest spectru sacru al credinței. Religia organizată, atât de dorită și cerșită (cu lacrimi și cu sacrificii imense) până în anul de grație 1989 nu a adus deloc impactul așteptat și sperat: națiunea suferă sufocată fiind de corupție, încrederea în biserici scade, prospețime nu se simte iar speranțele într-un viitor mai bun se lasă așteptate.
            Dar totuși bisericile nu duc lipsă de material uman; BOR adună sute de mii de credincioși la fiecare prezentare de moaște, protestanții se descurcă și ei binișor, televiziuni și radiouri creștine există pentru cei interesați, slujbe religioase se fac în fiecare week-end oriunde în țara asta (indiferent de localitate sau crez religios), mai pe scurt spus, în domeniul religios criza nu există.
            Și cum nici în BAZȘ nu am auzit de biserici închise sau de restructurări de personal, înseamnă că sistemul funcționează, chiar dacă (așa cum se întâmplă cam peste tot) nu performează.
 
Soarta a făcut să-mi curgă prin vine sânge de antreprenor și datorită acestei înclinații economia, bursa, afacerile și investițiile îmi sunt dragi și le acord timp din viață pentru a le înțelege mecanismele de funcționare. Și am înțeles repede că greșelile și erorile costă enorm (vezi cazul NOKIA), iar deciziile inspirate te pot duce instant pe culmile succesului și ale prosperității (Steve Jobs cu APPLE).
Dar când firea mea iscoditoare a căutat să înțeleagă dinamica bisericii, rațiunea s-a blocat: criza morală există, inovația lipsește, clericii sunt slab pregătiți, enoriașii sunt plictisiți și apatici dar totuși  biserica funcționeză, și încă bine!
Care poate fi explicația pertinentă? Întâmplarea, destinul, o minune dumnezeiască sau altceva? Căutând un răspuns adecvat, de undeva din străfundurile memoriei un citat pe care îl credeam de mult uitat a erupt către conștiință: religia (organizată) este un drog, ea este opiumul popoarelor!!!
 
 
Știind bine că un drogat este dependent de substanța pe care o consumă, iar pentru asta este în stare să facă orice (sau să dea orice), nu este de mirare că dealer-ii de droguri nu au cunoscut recesiunea sau criza. La fel, o persoană dependentă de fenomenul religios nu poate trăi fără biserică, iar pentru a-și procura drogul spiritual face orice: dă bani fără să gândească unde și cum sunt cheltuiți, înghite orice compromis sau gogomănie, crede orice i se spune, luptă pentru existența bisericii, face sacrificii.
Așa că în mintea mea s-a făcut lumină: nu Dumnezeu este asul din mâneca bisericii, ci drogul religios, care administrat cum trebuie reușește să țină în dependență o lume întreagă, indiferent de țară, limbă sau doctrină: religie să fie... restul mai puțin contează!
 
Nu m-ar deranja atât de tare să-i dau dreptate lui Marx dacă fenomenul religios descris mai sus nu ar avea și niște consecințe dăunătoare pentru societate, datorate tocmai acestei dependețe care nu are nimic de a face cu rațiunea.
De nevoie m-am obișnuit cât de cât cu tradiționalismul și cu stagnarea, cu formele fără substanță și cu serviciile divine fără consistență și am încercat să mă împac cu ele deși nu le aprob. Dar un fenomen anume, specific și el consumatorilor de droguri, m-a dat complet peste cap: sevrajul religios!
L-ați observat sau nu, v-ați lovit de el sau l-ați ignorat nu știu, dar el există; ba mai mult chiar face ravagii în comunitățile în care apare, iar tratamente adecvate nu cred că au fost inventate încă. Iată cum am identificat eu că se manifestă acest tip de sevraj în rândul dependenților din BAZȘ :
- Orice aluzie la vreo ipoteză privind creațiunea, alta decât cea în șapte zile literale, declanșează mecanisme de apărare, deși argumentele contra lipsesc sau sunt învechite.
- Dependenții refuză să citească altceva decât Biblia sau SP, până într-acolo încât orice documentar sau idee contrară lor este declarată din start ca fiind de la satana.
- Orice argument de bun simț, care ține de legile naturii sau de știință este ignorat, dacă contrazice cumva litera propriul crez.
- Dumnezeu (și puterea Sa) este invocat ori de câte ori nu au argumente logice.
- Mai mult, lipsa unor răspunsuri este pusă pe seama principiului „nu este treaba noastră să știm, nu-L judecăm noi pe Dumnezeu...”
- Dacă argumentele care nu le convin sunt solide, devin iritați și neliniștiți și imediat întrerup dialogul.
- Nu au curajul să gândească cu mintea proprie, se încred total litera Bibliei și mai ales în scrierile doamnei EGW.
- Filtrul bunului-simț lipsește cu desăvârșire, iar în față este împinsă credința, ca formă de apărare a convingerilor personale.
- Litera legii contează, nu spiritul în care a fost scrisă.
- Dependenții nu suportă discuțiile libere, de aceea biserica utilizează în mare măsură monologul și nu preferă un dialog între amvon și sală.
- Cei afectați de drogul religios nu sunt în stare să se controleze; gura vorbește fără ei în încercarea de a opri să le ajungă la urechi informațiile care nu le convin.
- Sunt dependenți de forme și tradiții; ar fi în stare să se lupte până la moarte pentru a promova ritualurile moștenite, dar sunt indiferenți față de valoarea cuvântului predicat.
- Nu sunt în stare să se up-gradeze, mintea lor este practic și acum undeva în secolul XIX, le lipsește total flexibilitatea în gândire.
 
Ce aș putea spune în încheiere?
Așa cum orice om cu bun simț recomandă absinența de la droguri, la fel vă invit și eu să deschideți ochii și să consumați religia cu mintea și nu cu inima. Fiți consecvenți cu voi înșivă, fiți deschiși la minte și folosiți-vă intelectul pentru a gândi și pentru a filtra orice informație primită.
Căutați să înțelegeți lumea și rostul vostru în această viață, iar pentru asta nu ezitați să puneți întrebări și să căutați răspunsuri. Acceptați provocările, scormoniți după adevăr, nu vă mulțumiți cu ideile de suprafață.
Ancorați-vă credința în realitate și nu faceți dușmani din știință și din natură, ci aliați! Citiți cât mai mult, diversificați-vă sursele de informare, căutați compania oamenilor pregătiți și a celor care au experiență de viață.  
Și dacă mai vreți un sfat, vi-l dau: evitați dependenții religioși, pentru că nu vă vor ajuta cu nimic în căutările voastre. Căutați să-i înțelegeți, dar nu vă mai răciți gura cu ei, pentru că o faceți degeaba. Iar atunci când observați din comportamentul lor că sevrajul îi afectează, lăsați-i să se potolească. Poate cândva vor scăpa de  drog și vor începe și ei să gândească!
Așa să vă ajute Dumnezeu!