Pușcăria sufletelor noastre

 
            Nu știu sigur ce este inspirația și cum se manifestă ea în realitate. Nu știu dacă acele gânduri care îți apar în minte „din senin” sunt venite de sus sau sunt doar rodul imaginației noastre.  Nu știu aceste lucruri, dar cu certidudine pot spune că există momente în care gândul îți este invadat de o idee apărută de neunde și care nu vrea să îți dea pace până nu iese la suprafața minții.
            Ei bine, zorile somnoroase ale acestei zile de sabat mi-au fost tulburate de o astfel de imagine. Am încercat să o alung, să îmi potrivesc mai bine perna sub cap și să mai dorm o bucată de vreme, dar... nimic. Zgomotul unui clopoțel sâcâitor îmi răsuna în urechi și nu voia să îmi dea pace, iar când m-am trezit mai bine am realizat că acel clopoțel nu era cel care anunța sfârșitul dragelor noastre pauze de la școală, ci un altul... mult mai nesuferit și mai înfricoșător.
 
            Când eram mic, îi spuneam în mintea mea „trâmbiță”, deși nu avea glas de goarnă. Nu știam eu pe atunci ce e aia o trâmbiță, dar știam că este un obiect care musai trebuie să facă zgomote. Iar acest obiect nichelat care se odihnea permanent în stânga amvonului chiar știa să își facă meseria. Avea o rotiță care, rotită energic, punea în funcțiune nu știu ce mecanism interior capabil să scoată cele mai enervante sunete auzite în viața mea de copil.  
            Nici nu bănuiți câte somnuri de sabat a tulburat acel instrument. Vorbitorul pândea sala, iar dacă observa vreun nefericit care moțăia, mâna dreaptă se ducea automat către instrumentul de tortură și era o adevărată plăcere să vezi cum nefericitul căzut în ispita lui Morfeu tresărea brusc și revenea la realitate.
            Și mai avea o funcție acel dispozitiv. Dacă diaconul de serviciu nu reușea să convingă oamenii să se grăbească la predică, recurgea și el la „zgomotul divin” zdrăngănind mecanismul: „pauza s-a terminat, fraților, intrați... că Dumnezeu vrea ordine și rânduială în sabat”.
 
            Multe lucruri este în stare să zămislească o minte pe jumătate adormită, așa că m-am trezit cu două imagini suprapuse una peste alta: acest clopoțel suna, iar dintr-o curte uriașă îngrădită cu garduri înalte și sârmă ghimpată,  sute de oameni îmbrăcați în uniforme portocalii se grăbeau să intre în niște clădiri mari și cu gratii la ferestre.
            O curte aici... o curte dincolo. Un clopoțel aici... o sirenă dincolo. Cravate și costume obligatorii aici... uniforme dincolo. Disciplină aici... disciplină dincolo. Cam acestea au fost ultimele imagini rămase în memoria acestei nopți, dar trezit definitiv am realizat conexiunea firească a acestor gânduri: da, eu și frații mei am trăit ani de zile într-o pușcărie a sufletului. Și constat cu uimire că și astăzi mulți adventiști fac la fel, deși vremurile s-au schimbat, porțile s-au deschis iar adevărul începe să iasă la iveală.
 
            Nu aș face o afirmație așa de categorică afirmând că adventismul (conservator) a fost o pușcărie a sufletului dacă nu aș  avea și niște dovezi. Voi, cititorii, sunteți juriul și veți da o sentință: am dreptate sau nu. Așadar... să ascultăm martorii:
            1. Închisorile au ziduri. Au sârmă ghimpată. Există controale. E adevărat că „zidurile” adventismului sunt virtuale, dar la fel de eficiente. Noi suntem în interior, lumea este dincolo, două categorii care nu trebuie să aibă de a face una cu alta, în afară de a încerca din răsputeri să mai convingi câte unul de-al lumii să se convertească și să te copieze.
            2. Principalul rol al unei închisori este învățarea obedienței. Instrumentul de lucru al adventismului este același, deși este deghizat: să formeze o enclavă spirituală ruptă de restul lumii care să răspundă ordinelor venite din partea conducătorilor săi, fără să comenteze sau să gândească.
3. Într-o pușcărie nu ai voie să intri cu ce vrei. Există o listă clară cu obiectele pe care ai voie să le folosești. Nu o voi descrie, dar un lucru e clar: nu ai voie să posezi ceva cu care să iei legătura cu cei din exterior, iar corespondența poate fi controlată.  În pușcăria virtuală adventistă erai îndemnat să nu citești nimic în afară de Biblie și SP. Să nu te uiți la televizor, să nu mergi la teatru, să nu faci prea multă școală, să nu te duci la cinema, să nu îți faci prieteni non-azș.
            4. Timpul unui pușcăriaș este bine structurat. Adventistul trebuia să facă două „altare” în fiecare zi, să se roage „n” minute, să citească 2-3 capitole din Biblie și să își ia porția zilnică de „lecțiune”. Apoi, vineri după-amiaza să își facă mâncare, să se spele și să intre în rutina sabatului: 3-4 ședințe de NLP deghizate sub numele de predici, condimentate cu cântări, rugăciuni și colecte. Orice abatere de la program era interzisă, mai ales în sabat, sub amenințarea blamului și a excomunicării.
            5. Pușcăria este condusă de gardieni, iar unii deținuți pot ajuta la asta în schimbul unor avantaje. Biserica este condusă de pastori, iar în biserici aceștia se sprijineau pe comitete locale. Cum erau aceștia aleși... se știe.
            6. Deținuții muncesc pentru a se întreține și pentru a întreține pușcăria. La fel, adventiștii munceau pentru ei, dar opreau 10%  pentru a-și plăti „gardienii spirituali”. Ba mai mult, dădeau bani și muncă pentru a-și construi bisericile, pe care apoi se grăbeau ca proștii să le treacă în proprietatea Conferinței.
            7. Hrana din închisori este decisă de către administrație și pregătită și distribuită de gardieni și câțiva deținuți. Hrana spirituală din bisericile noastre este și ea exclusiv pregătită de sus. Studiile Școlii de Sabat sunt „from USA”, predicile aparțin în majoritate pastorilor, iar dacă vreun vorbitor care a prins amvonul îndrăznește să înlocuiască laptele cu hrană tare, altădată nu mai pupă vreo programare.
            8. În penitenciare există uniforme. Bineînțeles, și în adventism există uniformizare în vestimantație. Costum și cravată chiar și vara pentru bărbați, fuste, bluze și rochii pentru sexul opus. Pantalonii de damă sunt blestemați, baticul - obligatoriu (sau cel puțin recomandat).
            9. În pușcării exită argoul, un limbaj pe înțelesul celor închiși. În biserică există limbajul de lemn, cu niște termeni care în lumea largă par ciudați, deși adventiștii s-au obișnuit cu expresiile prefabricate: banda iubirii, marea de cristal, 144.000, etc. .
            10. Închisorile sunt conduse cu ajutorul a două instrumente: pedeapsa și recompensa. Faci prostii... intri la carceră; te coporți bine... ai dreptul la pachet suplimentar, vizite sau perioade de recreere. Adventismul copiază pușcăriile: faci ce zicem noi... vei avea parte de o veșnicie în case de aur, pe străzi de aur, cu coroane de aur... . Ieși din tipare, te așteaptă moartea veșnică! Și de parcă nu era suficient, s-a inventat și un spor de pedeapsă: cei neștiutori sunt cumva menajați, dar voi, adventiștii, care ați știut și nu ați făcut veți suferi mai multe lovituri, să vă intre bine în cap!!!
 
Martorii amintirilor se opresc aici. După cum ați observat deja, m-am referit în special la o perioadă mai veche a adventismului (românesc), corespunzătoare anilor ’80-’90. În zilele noastre adventismul a devenit mai democratic, mai deschis, mai receptiv la ideea de actualizare, un pic mai realist și nu mai seamănă aidoma cu descrierile de mai sus.
Dar cum o mare majoritate a membrilor sunt relativ în vârstă și mentalitățile se schimbă cu dificultate, sechelele acelei perioade încă se resimt: pastori care se comportă ca niște directori de închisori, oameni cărora le este teamă să gândească, un sabat păzit în loc să fie folosit, rutină ieftină în biserici, teamă de viitor și lipsă de viziune.
 
Adventismul tinde să se transforme, să capete o față mai umană, să se repoziționeze cumva pe harta religiilor, dar mai este încă de muncă. Se zbate între vechi și nou, urlă în chinurile facerii, luptă pentru viață.  Prins în lupta dintre conservatorii fundamentaliști și progresiștii vizionari moare și se naște în fiecare zi, căutându-și menirea de mult uitată.
De va rămâne o închisoare a sufletului sau va deveni cu adevărat un aeroport către cer, vom vedea. Și chiar mai mult, putem influența acest lucru – tu, eu și noi toți. Depinde ce dorim cu adevărat de la viață: adevăr prezent sau surogate mucegăite. În funcție de asta adventismul va fi o pasăre Phoenix sau o doar o murătură expirată, numai bună de aruncat la gunoi.
 
Alege viața, ca să trăiești, alege adevărul ca să fii liber! Dumnezeu să ne ajute la aceasta, amin!
 
 
 
 
Despre ceea ce cred eu că ar fi dorit Dumnezeu să fie adventismul, în articolul următor.