Joaca cu literele!

 
            Nu mai am nici un chef să scriu! Trecut-au ceva mai mult de două săptămâni de la ultimul articol postat pe blog și nici acum nu scriu cu tot sufletul. Timp am avut la dispoziție, de idei încă nu duc lipsă, cititori există!
Atunci... care-i baiul?
Unul singur: eu am rămas blocat la scris, voi – cititorii, la citit. Adică vorbim, comentăm, câteodată punem suflet și devenim pasionali, așteptăm răspunsuri la comentarii, iar în final... alt articol!
În acest timp serviciile divine din biserici își continuă sfidător monotonia,  preoțimea monologhează plicticos de la amvoane, telefoanele deștepte ne țin treji în timpul predicilor iar noi vorbim, ați ghicit, în pauze!
 
Scriu pe acest blog de câțiva ani buni, unii dintre voi citiți și comentați cu regularitate, dar rezultatele... cele care ar trebui să se vadă, întârzie.
Adventomania a devenit o supapă de refulare pentru toate neajusurile și neîmplinirile trăite în bisericile noastre și cam atât. La vorbe suntem buni, dar în ceea ce privește acțiunea, lăsăm cu toții de dorit. Am lansat cu ceva vreme în urmă ideea de a ne întâlni undeva într-un week-end; entuziasm din partea câtorva și nimic altceva. Am venit cu propunerea de a înființa o asociație a laicilor adventiști, dar nu am simțit că lumea chiar dorește așa ceva. Am crezut că pot reuni sub această umbrelă alți câțiva bloggeri, dar nimeni nu mi-a cerut ajutorul.
Vine sfârșitul anului 2014 și poate ar fi vreme de făcut bilanțuri și planuri pentru noul an. Ce să spun... cel puțin în dreptul meu... zeci de articole publicate, sute de comentarii și atât. Nimic concret, nimic palpabil; cei care gândesc deschis își mențin traiectoria spre dezvoltare, încuiații... tot încuiați rămân.
 
Ce facem?
Intrăm într-un an 2015 la fel de nepotriviți cu vremurile pe care le trăim sau încercăm să copiem entuziasmul turului 2 de la prezidențiale și să ne facem auziți?
Eu unul m-am săturat doar să latru (poate cu ceva talent) la „urșii” care continuă să meargă încotro îi mână interesele. A continua așa la nesfârșit înseamnă pierdere de vreme și uzură interioară, deoarece nimic nu se va schimba. Iar dacă nu reușim să urnim lucrurile din loc... ce ce să ne mai prefacem că ne pasă?
 
Sunt întrebări retorice, dar care arată că de fapt nu dorim altceva decât să lătrăm: eu dau tonul, voi țineți isonul. Dacă este așa, ne merităm soarta, nu e cazul să ne mai lamentăm, pentru că suntem făcuți din același material moale specific adventist. Dacă avem pretenția că suntem mai ceva, mai deștepți, mai adaptați la vremurile noi pe care le dorim, trebuie să și facem ceva.
Ce anume, nu știu nici eu prea bine!
Dar știu că trebuie să FACEM ceva, nu numai să vorbim pe la colțuri.
Mai mult ca oricând, vă aștept cu comentarii, idei, propuneri care să nu rămână doar simple vorbe, ci să devină fapte. Suntem în stare și de acțiune sau e timpul să ne lăsăm păgubași?
 
Cine sparge gheața? Aștept...!