Stâna de ziua a șaptea

 
Pajiști înmiresmate. Cer senin. Izvoare cristaline. Copaci plini de verdeață. Oi blânde,  revărsate pe dealuri.  Flori multicolore vizitate de albine. Soare zglobiu. Undeva într-o parte, un personaj cu plete și barbă și îmbrăcat într-o mantie imaculată ține în brațe un mieluț. Îl privește cu dragoste, iar puiul de animal îi răspunde la fel.
Iarbă este din belșug, oile par super mulțumite și recunoscătoare, fericite, sănătoase și bine hrănite (e adevărat că undeva în apropiere, de regulă există și un toiag, dar nici măcar acesta nu emană violență... bineînțeles, va fi folosit doar în folosul turmei, pentru apărarea ei).
 
Aceasta este imaginea idilică cu care am fost manipulați emoțional ani de-a rândul: Isus este păstorul nostru, iar noi suntem fericiți să-L urmăm.
Nu am nimic contra acestei idei, El însuși a spus că este  Păstorul cel bun și cred acest lucru. Numai că niște oameni care doar îl imită pe Isus și-au spus că este numai nimerit să beneficieze și ei de capitalul de imagine al lui Mântuitorului: așa că au renunțat a se numi preoți (că nu prea sună bine să fii coleg cu ortodocșii bărboși sau cu pedofilii catolici) și s-au autointitulat ca fiind pastori, urmași autentici ai Păstorului primordial.
Ideea a prins, iar de atunci încolo și tabloul s-a schimbat: pastorul ne conduce acum pe tărâmul Evangheliei la ape de odihnă și ne hrănește cu cuvîntul lui Dumnezeu. În plus, ne apără de rele, iar dacă este nevoie de sacrificiu este în stare să facă orice, pentru ca orice oaie rătăcită să fie readusă în siguranță la staului bisericii.
Oare așa este și în realitate?
 
Locuiesc la țară, într-un sat la marginea căruia există destule stâne. În plus, afacerea pe care o am m-a condus în vara aceasta la multe alte ferme care se ocupă cu creșterea oilor, mai aproape sau mai departe. Și peste tot, fără excepții, am descoperit că imaginile idilice prezentate în tabloul descris în introducere sunt doar pure invenții, fie că este vorba de ciobanii moderni sau de păstorii din vremea lui Isus.
Și am mai descoperit ceva, de data asta nu pe poiană, ci în bisericile noastre. Anume că nici pastorii adventiști nu sunt niște Hristoși contemporani dezinteresați, ci doar simpli angajați la o stână corporatistă cu sediul în USA: unii mai buni, alții mai răi, dar cu toții doar niște păstori plătiți!
 
Nu știu câți dintre voi ați văzut de aproape cum funcționează o stână, așa că o să vă povestesc cum stau lucrurile în realitate. Și mai mult, pentru informarea voastră o să fac o paralelă între stânele de animale și cele de oameni, pentru că am descoperit că există numeroase asemănări.
Nota bene: dacă nu vă convine ideea că există „stâne de oameni” citiți întâi articolul și comentați la urmă.
 
 
1. O stână este o afacere! Nu am văzut pe nimeni să construiască o stână pentru a crește oi ca animale de companie. Nu am auzit măcar ca cineva să crească oi doar pentru a mirosi a bălegar. Venitul generat de o stână merge în cea mai mare parte în buzunarul patronului, iar restul în bani pentru ciobani, pentru staul și alte anexe. O mică parte se reinvestește în oi, pentru hrană și adăpost.
Nici biserica nu este altceva, indiferent că recunoaște sau nu acest lucru. Nu există (din câte știu eu) nici un pastor care să nu aibă salariu sau pensie. Venitul generat de către biserici din zecimi și daruri merge în proporție covârșitoare în conturile Conferinței, de unde este folosit pentru salariile pastorilor, pentru pregătirea noilor pastori (ITA Cernica), pentru a spăla mieluții la creier (școli și licee adventiste) astfel încât să nu părăsească turma, și pentru a se cumpăra sau închiria locuințe pentru pastori.
Vreo 10% merg mai departe, peste graniță. Par puțini, dar la câte conferințe sunt în toată lumea... calculați singuri!
O mică parte se reîntoarce în biserici, pentru proiecte locale și renovări, sau noi construcții; membrii, după cum bine știți, se autogospodăresc din bugetul local. Ba mai mult, construiesc biserici pe care apoi le donează CA PROȘTII către Conferințe, apoi tot ei le repară și le întrețin.
 
2. Oile aparțin ciobanului-șef, el are drept de viață și de moarte, le cumpără sau le vinde, le mângâie sau le lovește cu toiagul.
Ciobanul apără oile, este adevărat, deși foarte rar cu prețul vieții. Dar nu le apără pentru că nu mai poate de dragul lor (tot el este cel care sacrifică mieii de Paște), ci pentru că pierderea unei oi înseamnă o diminuare a profitului.
Asemănarea cu biserica: Ești un nume într-un registru, un număr într-o statistică, un nimeni cu multe obligații și cu puține drepturi. Fără a fi membru nu poți servi Sf. Cină, nu te poți căsători și nici măcar nu poți fi înmormântat. Ești zelos pentru bunul mers al „Fermei Animalelor”, vei primi slujbe și onoruri pământești; murmuri sau te declari nemulțumit, vei fi marginalizat și pus pe linie moartă.
Ești apărat, simte-te bine! Da, biserica te apără, ca nu cumva să o iei pe arătură din punct de vedere doctrinal și să ajungi în staulul altui patron. Și nici să devii independent nu poate fi tolerat, pentru dă astfel distrugi spiritul de turmă atât de bine încetățenit în comunitate și ești un exemplu negativ.
Soluția? Dacă nu îți bagi mințile în cap vei fi exmatriculat imediat, mai ceva ca Geoană și Vanghelie din PSD în urmă cu câteva săptămâni!
 
3. La stână există un loc numit strungă, pe unde oile trec de două ori pe zi pentru a fi mulse.
Coincidență sau nu, și în biserică se execută mulsul, cel puțin de două ori pe sabat (mai există și evenimente speciale: mulsoarea săptămânii de rugăciuni sau a sabatului XIII...). E adevărat că membrii nu sunt împinși către urne, ci vine coșulețul către ei. Dar biserica e mai șmecheră decât ciobanii: a împărțit colecta pe mai multe categorii, pentru ca membrii să se simtă vinovați dacă nu contribuie la fiecare cu câte ceva. Coincidență sau nu... rubrica „pentru biserica locală” este lăsată mai la urmă, pentru că bugetul Conferinței contează cel mai mult!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
4. Orice cioban respectabil are pe  lângă stână și numeroși câini. Aceștia apără oile de lupi sau de urși, dar nu numai atât; tot câinii sunt cei care ghidează turma încotră vor ciobanii.
Orice pastor cu experiență se sprijină în biserică pe un grup de pupincuriști care să nu îl contrazică și cu ajutorul cărora să conducă biserica. La nevoie pot fi asmuțiți pe cine trebuie sau folosiți pentru a controla comportamentul membrilor mai libertini. Vai de păcătos atunci când aceștia se dezlănțuie; cine a participat măcar la o adunare administrativă știe despre ce vorbesc.
Deși acum fenomenul s-a mai estompat, era la modă ca acești cerberi ai credinței să stea cu ochii pe ceas (în prag de asfințit și vis-a-vis de casa vecinului) sau să măsoare lungimea fustelor și adâncimea decolteurilor. Protecție sau control... vă las pe voi să decideți!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
5. Toiagul din mâna ciobanului NU este folosit numai pentru a apăra oile de atacatori. De foarte multe ori oile iau cunoștință cu ciomagul, atunci când nu ascultă de vorbă.
Ei bine, pastorii noștri nu au toiage în mâini. Dar au la dispoziție ceva mai puternic: amvonul!
Vai de cel care este „lovit” cu toiagul vorbelor, mai ales dacă are loc într-o  întâlnire doar cu membrii comunității.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
6. În fermele moderne s-a dus vremea în care oile pășteau libere, hrănindu-se după voie. Acum ciobanul le hrănește „științific”, pentru a spori cantitatea de lapte.
Există și aici o paralelă, una crudă, dar adevărată! Bisericile NU au voie să-și aleagă ele hrana spirituală de care au nevoie. Ea vine doar prin intermediul păstorului (uneori prin persoane agreate de acesta), bine selectată și dozată. De multe ori hrana este veche, fără gust și fără nutrienți, reîncălzită pentru a da senzația de proaspăt.
Un mare of al meu și probabil și al vostru: lecțiunile Școlii de Sabat nu reflectă nevoile bisericii române sau ale comunităților locale. Ele ne sunt împinse pe gât de către Conferința Generală, cu ajutorul conducerii de la Uniune și Conferințe, indiferent că ne sunt utile sau nu, că le acceptăm sau că nu le dorim. Explicația acestui gest este una simplă: îndobitocirea controlată și împiedicarea discuțiilor libere în biserici, care ar duce la atingerea unor subiecte sensibile.
 
 
 
7. Ciobanii se bazează pe spiritul de turmă pentru a dirija oile.
Credeți că în biserică nu se practică manipularea? Vă asigur că da; dacă nu mă credeți priviți în jurul vostru pentru a vedea „uniformele”. Veți observa același tip de îmbrăcăminte, aceleași cărți citite, aceleași fraze rostite în rugăciuni, aceleași citate învățate pe de rost, etc. Se practică spălarea la creier și uniformizarea, atât în idei cât și în comportament, iar dacă apar indivizi cu personalitate sunt ținuți sub observație pentru a nu deveni exemple inoportune.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
8. Ierarhia într-o stână. Există un cioban-șef, care este patronul stânii. Acesta angajează personalul: baciul (un fel de șef de stână care procesează laptele) și mânătorii, cei care au grijă de oi.
Cum stăm cu ierarhia în biserică? Șeful cel mare este localizat în țara unchiului Sam. Este cel mai influent și adună adevărate averi din toată lumea. El dă tonul, prin corporația numită Conferința Generală. Însă pentru a putea gestiona biserica, împarte cașcavalul în bucăți mai mici: diviziuni, uniuni și conferințe. Primele două practic sunt doar niște căpușe fără rost, cea mai importantă fiind Conferința, adică baciul stânii.
Aici se adună „laptele”, aici i se stabilește destinația, tot de aici sunt dirijați mânătorii, adică pastorii voștri. Da, aici se procesează „laptele și lâna” strânse din comunități, ei sunt adevărații patroni ai bisericii, cei care cotizează mai departe către Uniuni și mai sus pentru a fi din nou puși în funcții.
Pastorii au și ei partea lor de brânză: un salariu relativ decent, la care se adaugă mici alte beneficii: o traistă cu nuci, un borcan de miere, un sac de cartofi, etc. Pe lângă asta, sistemul mai închide și el ochii pentru a nu-și face dușmani, așa că un bon de combustibil sau de piese și câte o factură de materiale umflată pot fi și ele strecurate în contabilitate fără probleme.
Atenție! Nu spun că nu există și pastori sinceri în naivitatea lor. Dar asta nu schimbă cu nimic ierarhia de mai sus!
 
 
 
9. Staulul. Pentru o oaie, buricul pământului este stâna în care s-a născut. Deși este înconjurată de garduri urâte, acestea sunt zugrăvite ca fiind cele care le garantează viața.
Orice biserică se prezintă ca fiind singura adevărată pe acest pământ. Își înconjoară enoriașii cu garduri docrinare, pe care le prezintă ca fiind garanții ale mântuirii. În realitate fiecare biserică interpretează Biblia în așa fel încât să-și poată menține în staule turmele pe care le au. Adevărul contează prea puțin, profitul este de fapt motorul fiecărei biserici.
 
 
 
 
 
10. Oile nu știu care este intenția cobanilor în ceea ce le privește. Ele au doar instincte, dar și acestea domesticite, așa că nu știu ce înseamnă adevărata libertate: consideră că este normal să fie mulse și tunse, în loc să zburde libere, asemenea căprioarelor.
Nici în biserici cei mai mulți dintre membri nu știu care este adevăratul lor statut: contribuabili naivi, numai buni de muls și tuns. Cred că gândesc singuri, dar sunt dirijați în a gândi după modele prestabilite. Cred că oferă bani benevol, dar au fost manipulați să facă asta. Cred că au ales o credință, dar de fapt ea le-a fost inoculată.
Au încredere în biserică, dar nu știu în cine își pun încrederea. Oferă mult și primesc prea puțin. Cred că au parte de adevăr, dar sunt intoxicați cu profeții neverificate.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Mă opresc aici cu redactarea acestui decalog... zootehnic. Și îmi cer scuze dacă în urma lecturării acestui articol v-am făcut să vă simțiți oi.
Dar mă bucur dacă am reușit să fac acest lucru, deoarece în acest mod sunteți cu un pas mai aproape de conștientizarea rolului pe care îl aveți în această biserică. Citiți încă odată aceste argumente și decideți singuri: vreți să fiți voi înșivă în viitor, sau vă mulțumiți în continuare cu statutul de oi prostuțe și docile?
Eu doar am descris situația de la stână, ca unul care, ca și voi, am trăit între garduri. Decizia însă, nu îmi aparține.
Așadar, deschideți ochii. Până nu este prea târziu!